De câţiva ani, elaborez o amplă antologie de poezie, intitulată „Doamnele avangardei ruse”. Cine ar fi ele? Unele – poete mari, altele – foarte bune, celelalte – doar interesante, însă toate demne de atenţia cititorului de peste timpuri: Elena Guro (1877–1913), Sofia Parnok (1885–1933), Olga Rozanova (1886–1918), Ceribunia de Gabriak (1887–1928), Maria Moravskaia (1890–1947), Anna Ahmatova (1889–1966), Klara Arseneva (1889–1972), Elizaveta Polonskaia (1890–1969), Vera Inber (1890–1972), Anna Radlova (1891–1949), Maria Şkapskaia (1891–1952), Marina Ţvetaeva (1892–1941), Nina Habias (1892–1943?), Tatiana Veciorka (1892–1965), Irina Odoevţeva (1901–1990), Nadejda Rîkova (1901–1996)… – şi alte, alte nume.
Însă iată că veni o întrebare, care m-a (a)dus spre subiectul prezent: „Găsim în avangarda rusească tema dragostei?”
Banal răspunzând, dragostea e pretutindeni, inclusiv în… ariergardă (până în adâncă antichitate izvoditoare de primi fiori lirici în lume), dar şi în avangardă, de unde transgresează postmodernismul spre orizonturile spirituale/ sentimentale ale epocilor ce au a veni. Exact în spiritul unui distih al lui Nichita Stănescu: „Dulcea mea antichitate/ Dintr-un secol viitor”.
Dar ce ai putea spune despre dragostea avangardistelor, condiţionat de a te rezuma la cca 7 mii de semne tipografice?
Primo: ar fi dragostea reflectată în opera lor şi care ar necesita elaborarea unor tomuri întregi de evaluări axiologice. Să ne gândim, „limitându-ne”, fie doar şi la creaţia Annei Ahmatova, cea a Marinei Ţvetaeva, în care Eros e în domeniile sale cam peste fiecare 2-3 pagini de carte. Am putea cita sute, mii de versuri definitorii, iconice (ca să ne amintim de distihul lui Mircea Dinescu: „Mai ştii cum te strigam pe-atunci/ icoană cu picioare lungi?…”) din poemele acestor mari poete. Iar un branşament al temei l-ar constitui implicaţiile, ba, uneori… imprecaţiile (!), erotice şi de creaţie, radical-nonconformiste ale Ninei Habias căreia, împreună cu concubinul sau, poate, soţul ei (pe atunci bolşevicii încă nu înregistrau oficial căsătoriile, iar bisericii i se retrăsese acest drept) Ivan Gruzinov, li se intentează un dur proces literar şi de conştiinţă, ambii fiind excluşi din Uniunea Poeţilor Ruşi, apoi, deja de un tribunal sadea (şi sadic!), fiind condamnaţi să facă şi ceva închisoare. Ceea ce scriau ei, dezinhibat, despre manifestările erotice sfida tabieturile, ipocrizia mic-burgheză, dar şi pe cea bolşevică, revoluţionând atitudinile în bulversatul, înnoitorul, dar şi dramaticul început de secul XX. Iar în vecinătatea acestor „abateri” netradiţionaliste se întâmplă chiar dragostea… netradiţională (cum se spune astăzi); se întâmplă romanul dintre Marina Ţvetaeva şi o altă poetă importantă, Sofia Parnok, roman „trădat” şi în multe poeme ale primei dintre ele. (Iată un exemplu savuros-vibrant: „– Lasă-te ispitită!/ Atinge-ţi buzele, gustă!/ Nu în sus,/ Ci în adânc.../ Cu buzele mângâie!/ Porumbiţo! Prietenă!/ Gustă!/ Lasă-te ispitită!/ Bea!/ Pentru toate patimile –/ Caimac,/ Pentru toate veştile –/ Tihnă./ – Prietenă! –/ Învredniceşte-mă./ Întredeschide buzele,/ Marginea cupei ornate/ O ia –/ Soarbe,/ Înghite… –/ O, prietenă! Nu mă judeca!/ Lasă-te ispitită!”)
Secundo (pentru a lua un aspect mai „restrâns”): în genere, doamnele avangardei au fost nefericite în dragoste, nedreptăţite în destin…
În 1910, Anna Ahmatova se cunună cu poetul, fondator şi magistru al akmeismului, Nikolai Gumiliov, călătoria de nuntă făcându-şi-o la Paris. Peste doi ani, tinerii soţi vizitează din nou Oraşul luminilor, unde poeta îl cunoaşte pe Amadeo Modigliani, acesta, în şedinţe de… taină, intimitate, făcându-i 16 portrete, inclusiv nuduri, din care s-a păstrat doar unul, celelalte pierzându-se într-un incendiu (de altfel, „umbra” Ahmatovei este recunoscută în circa 150 de lucrări ale pictorului). Relaţiile lor sunt învăluite de suflul legendei, de presupuneri de tot genul. Din cauza soţiei, N. Gumiliov chiar avu un conflict cu Modigliani. Urmează divorţul, foştii soţi rămânând oarecât în relaţii civilizate graţie fiului lor Lev. Apoi Gumiliov avea să fie împuşcat de bolşevici (august 1921), mai târziu fiul condamnat şi el la moarte, pedeapsa fiindu-i însă comutată cu detenţia în Gulag. Mama îi scrie demersuri de îndurare direct lui Stalin. Tot atunci, Ahmatovei îi fusese arestat şi cel de-al treilea soţ, N. Punin, din fericire – eliberat. Însă destinele lor, al mamei şi al fiului, aveau să rămână încă mulţi ani în neagra zodie a nedreptăţii, a cruzimii. (Vă amintiţi de cutremurătorul „Recviem” ahmatovian?...)
În 1912, Marina Ţvetaeva se căsătoreşte cu Serghei Efron, acesta având a lupta în unităţile albgardiste, mai apoi emigrând (în exil, e bănuit că ar fi colaborat cu NKVD-ul). Marina Ţvetaeva se expatriază şi ea: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, revine în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, Efron fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. (Cea de a doua fiică, Irina, moare într-o casă de copii, în 1920, la vârsta de 3 ani…). Când începe războiul, poeta se evacuează la Elabuga, Tatarstan. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 16 şi 11 ani mai înainte, o făcuseră marii ei colegi – Esenin şi Maiakovski.
Cerubina de Gabriak a fost numele unei poetesă-enigmă. Multă vreme, o mistificaţie (benefică!) a Elizavetei Dmitrieva care, cu pseudonimul în cauză, publica versuri cu caracter de spovedanie, de o mistică... mondenă ce avea să fie (re)considerată, pe bună dreptate, ca una dintre figurile remarcabile ale „veacului de argint” rusesc, părtaşă la înnoirea prozodiei trans-simboliste. A fost o fiinţă bolnăvicioasă, de la 6 la 17 ani aproape continuu ţintuită la pat de o tuberculoză osoasă şi pulmonară. În chinurile suferinţei, visa să ajungă o sfântă. Însă se regăsea (se dorea a fi) şi în chipul mito-pământean al lui Don Quijote, dar şi în cel amoro-teluric al Dulcineei, de unde şi temeritatea anumitor inflexiuni metaforice moderne. În pofida suferinţelor fizice, a fost protagonista unor romane amoroase, în primul rând cu unii colegi, doi dintre care, Nikolai Gumiliov şi Maksimilian Voloşin, din cauza ei se şi duelaseră, din fericire – fără urmări letale. În anul 1926, la editura moscovită „Nod”, fusese pregătită pentru tipar cartea Elizavetei Dmitrieva „Iarba neagră”, însă în acelaşi ani bolşevismul îşi înteţeşte represaliile. Casa familiei Dmitriev este percheziţionată, sunt confiscate întreaga bibliotecă şi arhivă, iar Cerubina de Gabriak, alias Elizaveta Dmitrieva, este exilată în Taşkent/ Uzbekistan. Ea continuă să scrie versuri inspirate de o acută suferinţă mistică, de singurătate, de dorul de Petersburgul natal, pe care aşa şi nu l-a mai revăzut, murind în exil. Ca şi în cazul altor poetese cu un destin tragic, Marina Ţvetaeva, Nina Habias, mormântului său i s-a pierdut urma.
În acest context al nenorocirilor se înscrie şi destinul Nadejdei Volpin care, în 1920, aderă la grupul imagiştilor, unde îl cunoaşte pe Serghei Esenin, cu care se împrieteneşte, se căsătoreşte. În 1924, după ce se desparte de celebrul poet, li se naşte fiul Aleks S. Esenin-Volpin, mai apoi – matematician, disident sovietic, închis la psihiatrie, din 1972 – cetăţean american…
A fost nedreptăţită de Pronie şi Elena Guro, care avea să trăiască doar 36 de ani. Poetă, prozatoare şi pictoriţă de o deosebită delicateţe a sentimentului şi expresiei, ea s-a aflat printre cei mai activi promotori ai avangardei. A fondat „Uniunea tineretului” – societate a artiştilor plastici care a activat în perioada 1909–1913. Mihail Matiuşin, eminent pictor şi teoretician al artelor, scria că Elena Guro „a fost cimentul asociaţiei futuriştilor”.
…Însă deja semaforul e pe portocaliu: Atenţie! Ţine cont de cele 7 mii de semne!Iar până aici nu am reuşit decât să mă refer, sumar, la unele exemple din prima linie de subiect pe care mi-am propus-o. Dragostea în destinele doamnelor avangardei. Pentru că dragostea abordată, reflectată în creaţia lor ar necesita tomuri întregi, spuneam. Astfel că, spre final, s-ar cere (…compensator…) fie şi doar câteva referinţe la aportul doamnelor avangardei la evoluţia poeziei ruse, dar şi universale, în genere. Nu toate poetele importante ale „secolului de argint” au mers pe căile radicalismului manifest, dar pe cele ale modificărilor… „genetice” ale poeticităţii – da. Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, Anna Ahmatova elaborează un discurs ce se apropie de oralitate, fiind subordonat sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Ahmatova este printre protagoniştii akmeismului, orientare artistică care a trasat una primele căi de acces spre avangardism, în avangardism.
Iar exemplul Marinei Ţvetaeva vine ca un adevărat corolar în unul din posibilele finaluri de microeseuri, precum este şi acesta.
În internetul rusesc, excepţionalul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau chiar… enervante: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), apoi akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren’”, „Sindicatul futuriştilor”, „Compania 410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...). Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate unei poete care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare a creaţiei ei – uneia din cele mai mari poete a lumii.
…Concomitent, generozitatea creaţiei ţvetaeviene exemplare şi consecinţele ei benefice constituie un omagiu adus tuturor doamnelor avangardismului.